Din lumea celor care nu cuvanta , Emil Garleanu

Este o adevărată plăcere să întâlneşti astăzi în literatura noastră, prinse cu atâta iscusinţă, clipe "din lumea celor care nu cuvântă" - mici tragedii, banale pentru trecător, dar de toată frumuseţea pentru artist. Vulturul dlui Gârleanu, cu zborul său măreţ, cu tragica-i cădere şi cu ghearele înfipte în ochii nevinovatului căprior, este un poem întreg. Frunza d-sale, cea dezvoltată sub ochii noştri, în raze de soare şi în picuri de ploaie, ca să dea adăpost unei păsări şi să fie doborâtă de aripa aceleiaşi, este o tragedie duioasă. Jertfirea "căprioarei", pentru a salva viaţa iedului din mâna vânătorului, te mişcă. Căderea "Martei" în prăpastie şi felul cum se apleacă mănunchiurile înalte ale cimbrului sălbatic peste trupul ei zdrobit este o icoană de meşter. Lirismul cel fin şi cadrul bogat al naturii, precum şi contrastul cel mare dintre armonia din natură şi aceste tragedii de o clipă ridică şi mai mult valoarea acestor bucăţi. Iar o notă simpatică este faptul că nici întruna din bucăţile acestea, de altfel simbolice, autorul nu trădează vreo intenţie de a instrui, de a obţine vreo morală, ci se restrânge la partea pur artistică.

Gaiţa mea e foc. V-am destăinuit păţania ciocănitorii şi de-atunci şi-a pierdut încrederea în mine. O săptămână întreagă am rugat-o până să-şi ţie cuvântul, să-mi spuie cum au căpătat păsările penele lor aşa de minunate la vedere. Ascultaţi ce-am vorbit cu gaiţa:

Eu: Pasăre dragă, îţi făgăduiesc că de acum înainte n-o să mai spun altora nimic din ceea ce-mi împărtăşeşti.

Căiţa: Lasă că te cunosc. Aşa mi-ai vorbit şi rândul trecut, şi mi-ai pus ciocănitoarea pe cap, de-mi amărăşte zilele.

Eu: Gaiţă dragă, mă jur...

Gaiţa: Jurămintele tale sunt ca fulgii mei de uşoare. Uite (îşi scoate un fulg cu ciocul şi-i lasă să plutească în aer).

Eu: Gaiţă dragă, crede-mă, jurămintele mele sunt ceva mai grele...

Gaiţa: Lasă! Iasă!... în sfârşit, o să-ţi spun şi povestea asta, şi atâta tot...

Eu: Şi lada-n pod!

Gaiţa: Aşa. Ascultă: La-nceput toate păsările aveau penele de două feluri; albe şi negre, ca ziua şi noaptea. Decât Dumnezeu se cam săturase să ie vadă pe toate la fel. Şi ce şi-a zis: "Bine, dacă la trup îs deosebite, de ce n-ar fi şi la pene?" Atunci s-a uitat în sus, în jos, şi-a hotărât îndată unui păun - păunul era alb, cânta mai frumos decât toate şi era şi pasărea lui de casă - a hotărât aşadar unui păun să-şi ia zborul, în zorii zilei, prin înaltul cerului, să-şi moaie penele în albastrul văzduhului şi-n aurul răsăritului, apoi să se lase pe pământ, să-şi poarte aripile prin verdele ierbii.